Între 1952 şi 1953, cei doi cumnaţi - tata şi Ernest - s-au întâlnit din nou la Canal. Unchiul meu era mai bolnav, contractase o tuberculoză, avea nevoie de medicamente. Veştile primite de acasă nu erau din cele mai bune. Soţia lui, Marcela, avea o catedră de suplinitor la şcoala din Tohanul Vechi, în apropierea Oraşului Stalin. Se străduia din greu să-i crească pe cei trei copii, Horia, de 14 ani, şi gemenele Tudora şi Anca, de 11 ani. Trăiau în 2 cămăruţe într-un bloc muncitoresc, plin de oameni sărmani, întunecaţi şi suspicioşi. În jur, totul era sumbru, nicio culoare vie nu pătrundea acolo, nici măcar soarele nu îmblânzea atmosfera apăsătoare. Singurele culori din casa aceea erau cele vii, minunate, creioane colorate, cerneală, tuş, tempera sau acuarele de o calitate îndoielnică folosite de Horia la picturile lui.
Verii noştri stabiliţi la Tohanu Vechi veneau destul de des la Braşov. Îi aşteptam cu drag, împărţeam bomboane lipicioase, mari şi cu umplutură de marmeladă, cumpărate de mama în cinstea venirii lor. Mătuşa Marcela era o femeie brunetă, frumoasă, dar grijile traiului de zi cu zi şi a educaţiei celor trei copii o îmbătrâniseră şi o transformaseră într-o femeie morocănoasă, neliniştită veşnic. Rar, îi auzeam hohotul scurt de râs, pe care mai târziu l-am regăsit cu plăcere la Tudora şi la Horia.
Ei doi păreau că nu suferă din cauza lipsurilor, dar erau revoltaţi de lipsa tatălui şi de apartamentul prost şi insalubru în care trăiau, în comparaţie cu locuinţa decentă, primitoare, plină de cărţi şi tablouri de la Bucureşti, de unde veniseră. Anca însă, era prea adesea nemulţumită, suferea din cauza lipsurilor, minunaţii ei pistrui se adunau mereu caraghios pe nasul încreţit de lacrimi, căci tare era sensibilă. De cele mai multe ori nici nu înţelegeam ce o poate răni căci reacţiona curios la lucruri care pe noi ne lăsau de acum indiferente; deseori se ruşina peste măsură de hăinuţele ei, de bocancii scâlciaţi, de jerseele făcute din lână aspră de o vecină din bloc, contra meditaţiilor la română date copilului de către Marcela.
Horia, la 13 ani, era într-o creştere accentuată, avea pantalonii veşnic scurţi, mânecile de la cămăşi foarte scurte, tenişii prea mici. Cel mai rău se descurca însă cu foamea. Marcela îl iubea vizibil mai mult pe Horia decât pe fete, pe care le iubea într-un fel resemnat, gândindu-se parcă că condiţia lor de femei le cere să se mulţumească cu o soartă vitregă, că bucuriile trebuie oferite ca ofrande bărbaţilor, tatălui lor şi apoi fratelui lor.
În scrisorile permise către Ernest, Marcela vorbea pe tot spaţiul îngăduit de Horia, de preocupările lui pentru astronomie, matematică şi fizică, de talentul lui extraordinar la desen, despre evoluţia lui în pictură, despre situaţia lui la internat după ce a intrat la liceul Şaguna din Oraşul Stalin. Îi scuza de fiecare dată absenţele sau lucrările mai prost cotate la şcoală - deşi Horia era un elev excepţional dotat, dar excepţional de rebel - prin faptul că este în creştere, înfometat şi lipsit de prezenţa atât de necesară la această vârstă a tatălui, singurul în stare să-şi manifeste autoritatea asupra lui.
Iată ce-i scria Marcela lui Ernest în primul an de liceu al lui Horia: "...la Horia e ceva mai trist. Masa e mai puţin substanţială şi insuficientă. E continuu flămând. Cred că nu-şi organizează bine cele primite de la mine şi mai cred că i le devastează şi colegii. Aşa e uzul pe la ei, iar el ştii că nu-i prea îndrăzneţ. Tot în legătură cu el - cred că îi este frig noaptea - doarme cu ferestrele deschise, pătura nu-i ajunge în lungime şi doarme cam prost. E un copil adorabil. E bun, înţelegător şi scump. L-am certat, aşa cum poţi să-l cerţi pe el, că te dezarmează imediat cu delicateţea şi corectitudinea de a recunoaşte greşeala. ..... Lui Horia i s-au rupt pantalonii, i s-au ros. Se cuvenea să-i cumpăr o pereche sport, dar cu ce?... Horia s-a întristat când a citit pe bileţele (între cei doi soţi) că am vândut iar cărţi. Nu înţeleg de ce ţi-a scris Horia scrisoare tristă. E un copil destul de vesel şi încrezător. Nu ştiu ce-a avut".
Marcela era o mamă desăvârşită, ce-şi sacrifica orice clipă planurilor pentru subzistenţa copiilor. Ceea ce nu cred că a înţeles este faptul că Ernest nu o putea ajuta nici pe ea nici pe copii din arest, iar mărturisirea adevărurilor cotidiene ale familiei nu reuşeau să facă altceva decât să-i amărască acestuia şi mai mult zilele.
***
În toamna anului 1962, când oraşul se numea acum Braşov şi parcă numai era prezentă amintirea statuii din centru, când copacii Tâmpei, tăiaţi şi schingiuiţi pentru a nu ieşi din tiparul numelui de Stalin reveniseră la viaţă şi creşteau cu poftă după dorinţa inimii lor, apăru în uşă, după un abia auzit sunet scurt al soneriei, Ernest.
Slab, îmbătrânit, cu părul alb şi ochi albaştri şterşi, fără zâmbet, se uita lung, la mine, fără un sunet, cu o anumită teamă. M-am uitat la el preţ de câteva secunde lungi şi m-am aruncat de gâtul lui, în lacrimi. Tu eşti fetiţa mea, tu eşti Smărănduca? Ernest nu mai ştia să plângă, mă mângâia însă necontenit pe părul meu creţ, sârmos şi rebel. Nu mă săruta, nu plânge, puiul meu, ştii eu sunt bolnav şi cam murdar. Eram prima rudă pe care o vedea, cu care vorbea după zece ani de celulă.
Acasă la Tohanu bucuria era uriaşă. Marcela se învârtea prin încăperea mică, îl săruta, se ducea la bucătărie întrebându-se ce i-ar putea da de mâncare, copiii veniţi de la Bucureşti cu ocazia revenirii lui se uitau sfioşi la el, gândind că nu e bine să-i spună dintr-o suflare toate cele noi, toate cele rele.
Ernest a stat la Tohanu 2 ani timp în care şi-a căutat manuscrise, şi-a inventariat biblioteca decimată, a ascultat cu durere explicaţiile Marcelei, nevoită să vândă în anii grei cele mai preţioase cărţi. S-a obişnuit greu cu libertatea, a fost în continuare ţinut sub observaţie, căutat acasă, hingherit.
Marcela, brusc scăpată de răspunderea exclusivă a creşterii, educării şi mai nou a fericirii copiilor ei, şi-a permis să se relaxeze, lucru necunoscut ei de mai bine de 14 ani. Bucuria, relaxarea, lipsa statului la pândă ca să nu intre fiarele, i-au slăbit vigilenţa şi a lăsat să se strecoare insidios, boala. În câteva luni s-a prăpădit, răpusă de cancer la ficat, fără să-şi dea seama că abia acum îşi putea permite să zâmbească, să trăiască. Nevoile, grija, stresul, frica în special au doborât-o la 50 de ani. A închis ochii cu speranţa şi bucuria că Horia va învinge fiarele, că se va ridica şi va ucide duhul cel rău. Marcela nu s-a considerat o victimă. Ea şi-a înţeles rolul cu multă luciditate: copiii, dar mai ales Horia trebuiau să strălucească, pentru că toată viaţa ei şi-o dedicase acestui vis.
***
După ce i-a ridicat Marcelei crucea în cimitirul sărac de la Tohanu Vechi, copiii fiind cu toţii plecaţi, Ernest s-a mutat la Bucureşti, pe care-l iubise, unde fusese aplaudat, lăudat, admirat, ascultat. Nimic din toate acestea n-a mai găsit. Puţinii prieteni pe care îi întâlnea din întâmplare îl evitau, treceau strada sau riscau o scurtă discuţie despre sănătate, întorcând capul în toate părţile. A reprimit slujba de la Institutul de Sociologie, dar şi acolo nu se lega nimic. Toţi cercetau teme aprobate de partid, tradiţia românească era redată în afara credinţei milenare a poporului român. Evoluţia în spiritualitate a ţăranului român era o veşnică temă propusă de Ernest, niciodată acceptată din cauza "spiritualităţii". Ernest era în continuare filat cu atenţie, în mod grosolan, prieteni vechi ai lui, ascunşi acum prin subsolurile blocurilor construite de părinţii lor erau găsiţi şi chemaţi la securitate să dea declaraţii despre noile idei ale lui Ernest. Minţeau sau recunoşteau că nu l-au mai văzut de ani de zile, tot urmăriţi rămâneau şi aceştia din simplul motiv că erau fişaţi la rubrica "contacte Ernest".
Dezamăgit, îndurerat, Ernest a reînceput să scrie, mai întâi poezii pe care le născuse în celula de la Aiud, apoi proză filozofică, nimic care să aibe conotaţii directe cu lipsa de libertate şi existenţa gratiilor. Dorea să-şi menajeze copiii şi în special pe Horia.
Ernest, avid de înţelegere şi afecţiune s-a căsătorit la sfârşitul anilor 60 cu o farmacistă, femeie serioasă, care îi iubea faima şi renumele antebelic. Pe atunci, Ernest era răsfăţat şi adulat de toate femeile cu carte. Căsătoria s-a dovedit o eroare şi a eşuat căci farmacista nu era nici Marcela, nici nu avea resursele emoţionale necesare evoluţiei lui Ernest. Acesta şi-a cumpărat un apartament mic, de două camere în Drumul Taberei şi a continuat să scrie în singurătate şi nedumerire. Unde era spiritul românului? Unde era credinţa lui? Unde era demnitatea noastră, a tuturor?
"Dacă trăieşti numai pentru tine, în ţarcul strâmt al egosimului, eşti privit ca om normal şi serios. Dacă trăieşti pentru copii şi te sacrifici familiei eşti privit ca om aparte (exagerat). Dacă trăieşti pentru o comunitate mai mare, cum e poporul căruia îi aparţii bunăoară, eşti văzut ca excentric şi nu rareori ţi se aplică unele corecţii. Dacă trăieşti pentru om şi umanitate, dacă lupţi pentru un ideal superior şi pentru salvarea civilizaţiei eşti văzut ca un om periculos. Dacă vrei să reuşeşti în viaţă respectă legile onoarei. Munca şi talentul, dragostea de om şi de creaţie au fost întotdeauna căile succesului adevărat. Aşa zisul practicism modern manifestă în plin trista condiţie umană. Pentru cei mai mulţi a fi om practic nu înseamnă în fond altceva decât a fi om fără suflet, fără ţinută morală, fără demnitate. În acest fel se manifestă practicismul epocii noastre.", scria Ernest în anii 80.
Sufletul românului, găsit mai clar ca oriunde la ţăranul rămân nu reuşea să-l mai simtă niciunde. Copiii ţăranilor autentici, veghetori ai tradiţiilor şi spiritualităţii româneşti, rudele de suflet ai lui George plecaseră la oraş iar acesta le-a răpit întreaga candoare şi curăţenie.
***
Spre sfârşitul anilor 80, Ernest s-a îmbolnăvit, condiţiile din carcerele comuniste şi-au spus cuvântul. Schimbarea regimului l-a însufleţit la început, gândea să înfiinţeze un partid naţional creştin democrat, asemănător partidului Conservator al lui Goga. Îi dispreţuia pe mulţi dintre politicienii noi, simţea imediat impostura. Bătăile umilitoare îndurate în beciurile securităţii din Beldiman în 1988, moartea mamei mele în 1989, i-au spulberat dorinţa de a mai trăi, a lăsat să-l invadeze tristeţea. Horia, Tudora şi minunatul părinte Voicescu, dispărut şi el curând într-un accident i-au fost alături în ultimele săptămâni grele, de pierdere a identităţii şi cunoaşterii. S-a prăpădit în ziua în care marea speranţă a bucureştenilor, proaspăt înfiinţata "Alianţa Civică" scosese în stradă cinci sute de mii de oameni frustraţi în aşteptări, neîncrezători în nimeni şi nimic. Comunismul, chiar dispărut, apărea tuturor ca o fantomă în toate ipostazele, reale şi imaginare.
În seara citirii Stâlpilor la biserica Silvestru, părintele Galeriu cu care nu vorbisem niciodată, s-a apropiat de mine, s-a uitat îndelung în ochii mei, mi-a căutat în suflet şi a citit ceva, întrebându-mă inspirat: fata mea, oare nu esti tu fata lui Stelică cel cu care am stat eu la Canal? Am rămas cu ochii în lacrimi sub privirile calde, mângâiată de tonul lui inconfundabil. M-am trezit punând o întrebare stupidă: de unde ştiţi Părinte? El mi-a răspuns: fata mea noi ne cunoaştem pruncii, aşa cum ne recunoaştem între noi.
Irina, prietena lui Horia a adus o coroniţă făcută cu durere din toate lăcrămioarele toamnei şi a aşezat-o peste inima lui Ernest. Aşa, situaţia devenise parcă mai posibil de acceptat.
De 18 ani de când m-am despărţit de Ernest, mă tot întreb care a fost postura lui în lumea aceasta: a fost un învins, a fost oare un învingător?
Ernest a fost în primul rând un solitar, poate un neînţeles. Un om atât de pur, şi ingenuu, atât de erudit, a iubit enorm oamenii, fără să se facă prea bine înţeles. Ernest a rămas toată viaţa egal cu el însuşi, acelaşi cu idealurile lui, ne fiind în stare să-l urască nici măcar pe miliţianul care i-a spart faţa cu un an înainte de a se prăpădi, adică la vârsta de 84 de ani. Ernest a fost copacul crescut la înălţimea stâncii, dintr-o substanţă rară şi ciudată. Pe tot peretele stâncii în care a trăit Ernest nu se mai găsea nici un alt copac.
Ernest odihneşte la Cernica alături de prietenul său, scriitorul Radu Petrescu.
Smaranda Dobrescu - Amintiri din Orașul Stalin
Înapoi