Randuiala - Bucuresti

Fondatori

Ernest Bernea

Ernest Bernea și „mănăstirea de tămâie"

 

Amintindu-și de Ernest Bernea, IPS Bartolomeu Anania îl caracteriza astfel: „om de mare subțirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ținută delicată și sensibilă, cum rar se poate întâlni: un prinț al bunei-cuviințe". Iar toate aceste calități le putem regăsi în opera sa, devenită efigie a savantului. Cine citește Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român sau eseurile sale cuprinse în Îndemn la simplitate sau Dialectica spiritului modern surprinde tocmai rafinamentul și profunzimea gândirii, echilibrul judecăților, sensibilitatea cu care „simte" fiecare tremur al problemei pe care o abordează, bunacuviință care răzbate din orice rând scris. Citindu-l și studiindu-i viața mi-a venit în minte imaginea „mănăstirii de tămâie" prezentă în basmele românești, loc al purității și desăvârșirii.

 

Un copil sărac

 

Născut la Focșani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila. Tatăl său, Marcu, era țăran moldovean din împrejurimile Galațiului, devenit magazioner în portul Brăila iar mama sa, Tudora, casnică, era fiica unui ardelean stabilit pe malurile Dunării. Copilăria aspră, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârșitul vieții s-a mulțumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Ironia istoriei a făcut ca în dosarele de anchetă ale Securității Bernea să fie încadrat la rubrica „originea socială" ca „mic burghez"!

 

Primul Război Mondial a lovit crunt familia Bernea. Fiul cel mare al familiei a murit pe front, tatăl a căzut grav bolnav, astfel că micul Ernest a fost luat și crescut o perioadă ca și copil de trupă în Botoșani. Revenind la Brăila, Ernest Bernea a trebuit să muncească de timpuriu pentru a-și ajuta mama și cei patru frați. A vândut covrigi, a fost îngrijitor în port, a lucrat ca tăietor de lemne și a dat meditații la matematică pentru copiii familiilor înstărite. Ultimii ani de liceu îi face în particular la Tecuci, unde merge doar pentru a-și da examenele, pentru a avea timp să lucreze.

 

Parte a elitei culturale interbelice

 

După finalizarea studiilor secundare, Ernest Bernea se înscrie în anul 1926 la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Aici s-a apropiatde Nae Ionescu și mai ales de Dimitrie Gusti, devenind membru în vestitele echipe gustiene de cercetare etnografică. Din această perioadă se formează personalitatea savantului, o sinteză rară de sociolog, etnolog și filosof, unică în cultura română.

 

Între anii 1930 și 1932, Ernest Bernea a primit o bursă și s-a specializat în Sociologie și în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).

 

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi (Marcela), gălățeancă, absolventă a Facultății de Litere din București, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, și pe gemenele Ana și Tudora. Maria este cea care va duce greul familiei în anii când soțul era marginalizat sau arestat, sfârșindu-și în cele din urmă zilele, de o boală necruțătoare, în anul 1965.

 

Revenit în țară, activează în cadrele Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti, aducând o contribuție valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii și articole în revistele de specialitate. De asemenea, în aceeași perioadă, Bernea lucrează ca bibliotecar la Seminarul de Sociologie al profesorului Gusti de la Universitatea București. Remarcat de profesorul Simion Mehedinți, Ernest Bernea a fost numit asistent la catedra de antropogeografie, unde a predat sociologie comparată și primul curs de etnologie din România, devenind și vice-președinte al Societății Studenților în Geografie „Soveja".

 

„Rânduiala"

 

În anul 1935, Bernea se înscrie formal în Mișcarea Legionară, activând în cuibul „Axa", condus de Mihail Polihroniade. La luarea acestei decizii a contribuit și faptul că numeroși colaboratori și prieteni erau deja membri sau simpatizanți legionari, cum ar fi profesorul Mehedinți, Traian Herseni, Ion Ionică, Ion Samarineanu și D.C. Amzăr (care-i era și cumnat).

 

Cu ultimii trei a fondat revista „Rânduiala", care a apărut timp de trei ani, trimestrial. Publicație de mare ținută, în care au mai semnat condeie ilustre precum Lucian Blaga, Radu Gyr sau Haig Acterian, „Rânduiala" nu a fost o revistă cu caracter politic și propagandistic, ci se înscria în tendința generală a „tinerii generații" din acea perioadă de a identifica, evidenția și potența geniul cultural românesc. Ca și alți autori contemporani, cei de la „Rânduiala" au căutat aceste valori în lumea satului, însă nu la un nivel fi losofic, speculativ, ci pornind de la cercetări de teren cu caracter interdisciplinar. Acum își definitivează Bernea concepția sa despre lumea rurală românească arhaică ca o comunitate de viață închegată și firesc crescută, care, în condițiile istorice vitrege prin care neamul nostru a trecut, a devenit de fapt depozitara valorilor noastre autentice. Această lume începuse demult să se destrame, însă Bernea credea că în anumite locuri „satul românesc stăruie să trăiască o viață nealterată, armonioasă și echilibrată, bogată în valori tradiționale, ca un produs curat al pământului și istoriei locale". Aplecarea „cu dragoste (căci fără dragoste nici știința nu e cu putință)" asupra realităților satului românesc ne poate aduce o imagine a unui posibil model de ființare românească. Principalele valori pe care Bernea le identifică în acest complex excurs intelectual sunt simplitatea, rânduiala și conștiința prezenței sacrului, precum și un mod de viață prin care omul este integrat în mod firesc în lume, cosmos și absolut. Această viziune integratoare i-a atras în numeroase rânduri eticheta de „mistic", care în anii comunismului îi va atârna de gât precum o piatră de moară.

 

Apropierea și despărțirea de Mișcarea Legionară

 

În afara acestui proiect editorial, Bernea publică de-a lungul timpului și o serie de broșuri cu caracter politic legionar, care la vremea lor au atras foarte multă lume și care i-a mai adăugat o etichetă, cea de „doctrinar al Mișcării Legionare". Lectura acestor broșuri dovedește cu prisosință ceea ce s-a spus despre Bernea, că este un „mistic rătăcit în politică", el încercând de fapt să propună o profundă transformare morală a societății românești, pe care nici o forță politică nu o putea pune în practică la modul real. Întrebat în cadrul anchetei din 1955 de ce a aderat la Mișcarea Legionară și a scris acele broșuri, Ernest Bernea arăta: „Faptul care m-a făcut să mă înscriu în Mișcarea Legionară a fost acela că am crezut că această organizație politică luptă pentru moralizarea vieții publice... Principalele principii care au stat la baza Mișcării Legionare au fost: principiul național, principiul justiției sociale, antisemitismul, moralizarea vieții publice, trăirea unei vieți creștine [...] Cât privește principiul național, nu eram pentru o poziție exclusivistă, pornind de la ideea dreptului la viață a fiecărui popor. Cu principiul justiției sociale am fost întrutotul de acord. Cât privește antisemitismul, l-am combătut, ca o urmare a tezei rasiste. Am acceptat principiul privind moralizarea vieții publice. Principiul vieții creștine l-am acceptat din punct de vedere moral și nu ca un principiu mistic în politică, prin aceasta înțelegând că politica este arta de a guverna în sens relativ și istoric și nu dogmatic sau fanatic [...] Odată intrat în Mișcarea Legionară, din punct de vedere practic, am observat multe deosebiri între idei și metode, ceea ce m-a îndepărtat de mișcare. Astfel, nu am fost de acord cu violența, care se practica în Mișcarea legionară, și cu rasismul în general (antisemitismul). De-asemeni, nu am fost de acord cu paramilitarismul și cu confuzia dintre politică și mistică [...] Confuzia constatată [...] era aceia că procedau în politică, care aparține relativului, fiind dominați de un spirit și o metodă specifică religiei, care este legată de un caracter absolut, dogmatic, ceea ce o face un lucru definitiv și neschimbător".

 

Din aceste motive, Bernea s-a îndepărtat de Mișcarea Legionară, considerându-se autoexclus din 1937. Cu toate acestea, în martie 1939 el este întemnițat, alături de alți intelectuali „legionari" în lagărul de la Vaslui, de unde iese în urma semnării unei declarații de desolidarizare de Mișcarea Legionară, cu puțin timp înainte de declanșarea sângeroaselor represalii antilegionare din 21-22 septembrie 1939, cauzate de asasinarea primului ministru Armand Călinescu. Pentru că nu se mai putea întoarce la catedră, Bernea se angajează consilier tehnic la Oficiul Național de Turism din București, de unde, după căderea regimului regelui Carol al II-lea, este angajat la Ministerul Propagandei Naționale, ca director de studii și documentări, apoi la Direcțiunea Presei și, în sfârșit, subdirector la Direcțiunea Propagandei, continuând să activeze și după înfrângerea rebeliunii legionare.

 

Arcanele închisorilor și lagărelor

 

În urma unor anchete ale poliției, care-l bănuia de continuarea activității legionare, Bernea este arestat în vara anului 1942 și internat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde este scos, se pare, prin intervenția mareșalului Ion Antonescu, care-l prețuia în mod deosebit, în februarie 1944. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituției, în septembrie 1947, când este comprimat.

 

Rămas șomer, Bernea a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din județul Brașov, unde soția sa își găsise un post de profesor. În 1949 a fost și el angajat profesor de fi zică și chimie la școala din sat, însă la scurt timp a fost rearestat (august 1949) și ținut în anchetă la Brașov pentru presupuse comploturi „țărăniste" pe care le-ar fi pus la cale până în martie 1950. Revine la catedra din sat, dar un denunț calomnios al unui „prieten" ziarist face ca în iulie 1952 să fie din nou încătușat sub acuzația de „ideolog al mișcării legionare" și să fie trimis spre „reeducare" în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

 

Pentru că a refuzat „reeducarea" comunistă s-a considerat necesar ca, după expirarea celor doi ani legiuiți de detenție administrativă, să fie trimis în vara anului 1954 cu domiciliu obligatoriu în comuna Schei din regiunea Galați, fără a avea voie să se întâlnească cu familia care se mutase între timp la Zărnești. Din acest domiciliu forțat el este din nou arestat la 30 martie 1955.

 

Data arestării nu este deloc întâmplătoare, în aceeași perioadă fiind arestați la Mănăstirea Vladimirești părintele Ioan Iovan, maica Mihaela Iordache și maica stareță Veronica. Legătura dintre Vladimirești și savantul exilat în Bărăgan era, tânărul pe atunci, Roman Braga.

 

„Mănăstirea culturală"

 

Acesta, proaspăt eliberat de la Canal, dorea să se călugărească, inspirat printre altele și de îndemnurile lui Ernest Bernea. Într-un proces verbal de interogatoriu din 12 aprilie 1955 al părintelui Braga, inclus în dosarul de anchetă al arestaților de la Vladimirești, aflăm că Ernest Bernea, deținut în 1952 la colonia de muncă Peninsula, proiecta colegilor de suferință un posibil model de rezistență la adresa ravagiilor făcute de puterea comunistă. El urma să fie cuprins într-un „Abecedar spiritual", din care oamenii să devină conștienți de pericolele la care sunt expuși și modalitatea de a se salva. Punctul cel mai sensibil era cultura românească. Aceasta era distrusă de un regim diabolic. Mai mult, spiritul diabolic lua locul adevăratului spirit al culturii românești, falsificând-o. Faptul se întâmpla sistematic din august 1944, iar Bernea era hotărât să lupte pentru a face pe oameni conștienți de acest lucru.

 

Cei care își asumau promovarea adevăratului spirit național și a adevăratei culturi românești, urmau să se formeze într-o „mănăstire culturală", splendidă imagine a utopismului românesc, „mănăstirea de tămâie, cu pereții de alămâie". Aflați dincolo de frământările politicului, dar în slujba societății, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinței creștine și cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică și creștinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenței, căile adevărate fiind ale apostolatului și martiriului.

 

Prin informatori, Securitatea aflase de aceste idei ale lui Ernest Bernea încă din 1954, precum și de faptul că Roman Braga considera că acest proiect deja se împlinește în mănăstiri precum Slatina sau Vladimirești. Cum ofițerii Securității încercau demult să demonstreze că la Vladimirești se desfășurau activități legionare mascate (fapt nereal, recunoscut în unele documente chiar de agenții care anchetau cazul) s-a crezut că opiniile lui Bernea, ca fost „ideolog" legionar, pot reprezenta o dovadă a faptului că legionarii intră în mănăstiri pentru a continua în mod ascuns activitatea lor politică. Și cei de la Vladimirești și Bernea au fost arestați fără a exista nici o dovadă în acest sens, sperându-se că probele vor ieși în urma anchetei.

 

Omul e mai mult decât o ființă producătoare

 

În cele din urmă, în cazul Vladimirești, cei arestați au fost condamnați pentru faptul că pe la mănăstire a trecut un fugar care ucisese doi subofițeri de Miliție iar în ceea ce-l privește pe Ernest Bernea, nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între afirmațiile lui și fenomenul monahal din România comunistă. Însă anchetatorii au reținut prestigiul de care se bucura savantul și de faptul că, totuși, deși, non violentă și pur spirituală, modalitatea de rezistență anticomunistă propusă de el era mult mai periculoasă decât lupta deschisă cu arma în mână. De aceea, au fost scoase de la naftalină vechile lui scrieri „legionare", fiind acuzat că prin ele a atacat ideologia comunistă. În cadrul anchetelor, Bernea a recunoscut deschis că nu este de acord cu comunismul: „Am scris împotriva comunismului în ceea ce privește fenomenul economic și problema omului, adică:În privința economicului, mi-am exprimat părerea că economicul este una din manifestările societății și nu baza determinantă a ei, cum este în marxism. La fel, definiția marxistă, omul ființă producătoare, mi s-a părut insuficientă, dimensiune pe care am recunoscut-o integrând-o altor dimensiuni, așa cum sunt: omul, ființă rațională, omul ființă morală, socială și politică".

 

După finalizarea anchetei la Galați, Ernest Bernea este trimis în judecată, fiind condamnat de tribunalul Militar Teritorial București la 10 ani de detenție grea și confiscarea parțială a averii, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare" (articolul 193 C.P. comunist). Ca un amănunt, când organele statului s-au deplasat la Schei și Zărnești pentru a pune în practică confiscarea averii lui Bernea, acestea au constatat că el nu dispunea de nici un fel de avere...

 

Și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de detenție la Aiud. Despre atitudinea lui Ernest Bernea acolo, iarăși este prețioasă mărturia IPS Bartolomeu: „aștepta în liniște să se împlinească, în curând, cei zece ani de pușcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate". A fost eliberat la 1 octombrie 1962 și, după o intensă acțiune de verificare a atitudinii sale în libertate, organele statului au acceptat în anul 1965, după numeroase demersuri ale lui Perpessicius și Al. Philipide ca Bernea să fie angajat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972. Însă, urmărirea sa a continuat neabătut până în 1989, în anul 1984 fiind chiar arestat și bătut crunt pentru că a refuzat să dea informații Securității. În ceea ce privește opera sa, în pofida eforturilor de a o face „acceptabilă", ea a fost respinsă în mod constant de către edituri, la presiunile autorităților. Abia mult după 1990, lucrările sale au început să fie (re) publicate, cel mai consistent proiect în acest sens aparținând Editurii Vremea.

 

Ernest Bernea a murit la 14 noiembrie 1990 și a fost înmormântat la mănăstirea Cernica.

 

Epilog - „Cel ce urcă muntele"

 

Poate cea mai apropiată sufletului meu dintre cărțile lui Bernea este Cel ce urcă muntele. Am trăit intens alături de călătorul din eseu arcanele urcușului, i-am simțit deznădejdea și m-am bucurat de privirea limpede de la sfârșit. Mi-l închipuiam ca un titan, care strânge din dinți la fiecare pas. Cu atât mai ciudată mi s-a părut poza autorului de pe copertă, surprins într-o stare de liniște sufletească, la masa de scris. Un astfel de om, greu părea să fi putut descrie asemenea zbateri. Privind mai atent, am zărit o urmă de suferință atent controlată, o trăire spirituală adâncă și învăluitoare și o privire „ca în ziua cea dintâi". Acolo la birou, acel om urca muntele, mereu și mereu. Mi-am dat seama că sunt și altfel de căi de a ajunge în vârf. Nu trebuie să strigi, să-ți clamezi durerea și deznădejdea. Trăind intens în interior, dar liniștit, având încredere că pasul următor te va duce mai aproape de liman, asimilând durerea într-o formă superioară de spiritualitate, delicat dar în același timp plin de putere, discret dar ferm, se poate urca orice Golgotă, oricât ar fi de grea, bucuria zorilor topind în suflet toate durerile adunate sub pecetea tainei.

 

Viața întreagă și proiectele lui Ernest Bernea se adună în această fotografie, în care savantul ne apare ca un monah al mănăstirii culturale, al „mănăstirii de tămâie", gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română și să readucă în conștiința noastră rânduiala, simplitatea și credința în Dumnezeu.

 

Sursa: George Enache, Conștiința creștină în modernitate | Chipuri și fapte, Editura Eikon, Cluj, 2016.

 

Înapoi
Predania Atelierul de Grafica Factum Design Vectorpixel Azero Neamunit Asociatia de Geopolitica Asociatia Traditia