Leagănul familiei lui Ion I. Ionică se află în ţinutul Banatului. Viitorul sociolog şi etnolog se naşte la Zărneşti, în 26 iunie 1907, din părinţi români ortodocşi: Ioan Ionică şi Paulina - născută Moşoiu. Era al doilea copil al familiei. Ion I. Ionică îşi petrece copilăria la Zărneşti, unde urmează şi şcoala primară. Dar, la 9 ani, la începutul iernii 1916, îşi urmează familia în refugiul de la Kerci în Rusia, unde trăieşte greutăţile războiului şi statutul de refugiaţi ardeleni. Reîntors, la sfârşitul războiului, în România reîntregită în hotarele ei etnice, termină şcoala primară şi se înscrie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. Ultimele clase se pare că le urmează la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, unde era elev şi fratele său mai mare, Eugen.
În 1926 susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, iar în toamna aceluiaşi an devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, unde, în vara lui 1926, ia examenul de licenţă, secţia „Filosofie". Dovedind înclinaţii deosebite spre sociologie şi etnografie, este cooptat de profesorul Dimitrie Gusti în echipele studenţeşti, pregătite pentru anchete sociologice. Astfel, în 1929, ia contact cu „terenul" în cadrul Şcolii Monografice de la Bucureşti, cu ocazia cercetărilor de la Drăguş. În anul 1930 este prezent la cercetările de la Runcu (Gorj). Va activa în cadrul grupului timp de 6 ani, fiind prezent în anii următori la anchetele sociologice în alte localităţi. Se specializează în evidenţierea cadrelor spirituale ale fenomenelor cercetate, lui Ion I. Ionică revenindu-i sarcina elaborării amplului capitol Manifestările spirituale în cercetarea sociologiei din Îndreptarul metodologic al monografiilor sociologice, volum apărut sub redacţia lui Dimitrie Gusti. Este atras din ce în ce mai mult de studiile de antropologie generală, domeniu în care se dovedeşte un comentator şi analist subtil, dovadă ampla recenzie pe marginea unei lucrări a lui Lucien Brühl apărută la Paris în 1931. (1) Atras de studiile juridice de renume care se făceau pe atunci la Bucureşti, Ion I. Ionică se înscrie şi la Facultatea de Drept, pe care o absolvă în 1932, trecând examenul de licenţă „cu trei bile albe şi două roşi". (2) Licenţiat în drept, se înscrie la 1 august 1932 ca „avocat stagiar" în Baroul Corpului de avocaţi Ilfov.
Cu toate că avea două licenţe, tenacele june nu-şi considera studiile încheiate. Astfel, între 26 ianuarie 1933 şi 19 mai 1934, urmează cursuri şi „desfăşoară activitate" la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu" din Bucureşti, unde, „îndeplinind îndatoririle prevăzute de lege şi de regulamentul Instituţiei, este declarat absolvent cu media 9,33". (3) Seminarul de perfecţionare didactică l-a atras pe Ion I. Ionică şi pentru că era tentat la un moment dat să se dedice muncii de profesorat (între 1933-1936 a fost profesor - cu intermitenţe - la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, unde preda filosofia şi limba română). În 2-4 februarie 1934 participă la Congresul Profesorilor de Filosofie, unde susţine comunicarea Filosofia în învăţământul secundar. (4) Ion I. Ionică a întreprins mai multe călătorii în Franţa. A zăbovit mai mult la Paris, unde s-a înscris la doctorat la vestitul etnolog Marcel Mauss, cu o teză despre totemuri sau - după alte informaţii - despre ceremonialurile agrare. Revenit apoi pentru studii şi pregătirea doctoratului, tot la Paris, o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Elena-Ana Grigorescu, profesoară secundară de limba franceză. Teza de doctorat, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, o susţine în iunie 1940, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, beneficiind pentru definitivarea ei de îndrumarea „spre câmpul de cercetare a satului românesc" a lui D. Gusti. Preşedintele Comisiei de doctorat a fost C. Rădulescu-Motru, iar ca membri ai Comisiei: P.P. Negulescu, D. Caracostea şi P. Cancel. Ineditul lucrării, profunzimea cercetării monografice a ceremonialului agrar al cununii la seceriş, metoda modernă de investigare, informarea amplă asupra lucrărilor de specialitate pe plan european i-au adus din partea înaltelor personalităţi întrunite în Comisia de doctorat aprecieri şi elogii pentru „direcţia nouă" pe care o materializa în cercetarea monografică a unui obicei agrar pe o arie unitară. În vederea tipăririi tezei de doctorat Dealu Mohului se pare că a corespondat cu prietenul său I. Torouţiu. Lucrarea a văzut lumina tiparului în 1943, tipărită în condiţii grafice excelente, cu o copertă reprezentând „Buzduganul" specific Mohului şi Drăguşului, crucea cu patru braţe formate din spice de grâu, iar în partea de jos un portativ cu melodia cântecului ritual Dealu Mohului. Evenimentele de la 23 august 1944 îl surprind în Germania. Este prezent apoi în Austria. Ultimele ştiri pe care familia le-a mai primit de la Ion. I. Ionică datează din noiembrie 1944: soţia lui Dumitru C. Amzăr - Maria (soră cu Ernest Bernea) - a mărturisit mai târziu că în acea lună ea l-a întâlnit pe Ion I. Ionică gata de a pleca în Italia. De atunci nu se mai ştie nimic despre Ion I. Ionică - a dispărut fără urmă încercând să treacă graniţa din Austria în Italia. Judecătoria Sectorului 5 din Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2057/19 iunie 1980, pe baza probelor prezentate de familie, decide: moartea prezumtivă, la data de 30 noiembrie 1944, a lui Ion I. Ionică, fiul lui Ioan Ionică, născut la Zărneşti, la 26 iunie 1907. Astfel, se încheie destinul celui care - prin Dealu Mohului - a lăsat sociologiei şi etnologiei româneşti „o lucrare exemplară".
Printre primele preocupări etnografice şi folclorice ale lui Ion I. Ionică se impune a fi menţionată traducerea din Dora D`Istria, O nuntă în hotarul brănean pe la 1850, un fragment din ampla scriere în două volume intitulată Les femmes en Orient, tipărită la Zürich în anii 1858-1860. Dora d`Istria (Elena Ghica, născută la Bucureşti în anul 1929) este „o desăvârşită europeană din secolul trecut" - cum o numeşte Ion I. Ionică în comunicarea sa făcută la Seminarul de Sociologie de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Ion I. Ionică a făcut parte, incontestabil, din Şcoala Sociologică de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti. În cadrul şcolii s-a şi format. Părerile lui Dimitrie Gusti, la început îndeobşte acceptate, au început însă, la un moment dat, să fie puse la îndoială, „discutate", în anumite laturi. O „frondă" manifestă mai întâi Mircea Vulcănescu, mai ales după ce D. Gusti adusese la Seminarul de Sociologie pe care îl conducea lucrarea Die Hellige a lui Otto Rudolf, voind să arate implicit că Nae Ionescu - atât de preţuit în epocă, inclusiv de Mircea Vulcănescu - nu făcea decât să repete, într-un fel sau altul, cele spuse de filosoful german. Mai importantă a fost însă „disidenţa" unui grup de patru membri: Ion I. Ionică - menţionarea lui în primul rând nu este întâmplătoare -, Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea şi I. Samarineanu. Toţi aceştia preluaseră în echipă, din partea lui D. Gusti, sarcina cercetărilor privind viaţa culturală şi psihologică a satelor şi participaseră la anchetele efectuate la Fundul Moldovei (numai Ernest Bernea), apoi toţi patru la Drăguş, Runcu şi la Cornova în Basarabia. Se pare că grupul prinsese „cheag" încă de la Drăguş, din 1929, când şi-au luat ca emblemă „Buzduganul" (crucea de spice de grâu cu patru braţe) din ceremonia agrară a „clăcii" la seceriş. De altfel, „Buzduganul" autentic de la Drăguş a fost preluat de cei patru şi depus, ca exponat, la Seminarul de Sociologie al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Referitor la „disidenţa grupului", cea mai semnificativă din rândurile şcolii lui D. Gusti, Henri H. Stahl se întreabă: „Să fi fost numai un sentiment de nemulţumire faţă de grupul «bătrânilor» care, de fapt, conduceau monografiile? Un sentiment de frustraţie, datorat insuficientei luări în seamă?" Şi tot el răspunde: „Se prea poate". (5) Dar, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Ion I. Ionică, nu numai acesta este răspunsul.
Atât şcoala lui D. Gusti, în întregul ei, cât şi grupul aşa-zis disident, îşi propuneau o intensă activitate ştiinţifică monografică pentru pătrunderea şi desluşirea specificului naţional. Dar, pe când D.Gusti lua satul ca unitate monografică - chemând la monografierea sociologică a satelor -, Ion I. Ionică pleda pentru cercetarea monografică a zonelor omogene cultural, etnofolcloric, ceea ce s-a numit în trecut ţară (terra) în sens de ţinut (Ţara Bârsei, Ţara Oltului, Ţara Haţegului, a Oaşului, a Loviştei, a Moţilor, a Vrancei etc.). Concepţia şi-a expus-o în amplul studiu programatic Ţară şi ţări, publicat în „Rânduiala", nr. 2. Unitatea spirituală a României o vedea în unitatea prin diversitate culturală a zonelor, a regiunilor, a ţărilor, cu sensul de „romanii locale ale pământului românesc" , cum le numea N. Iorga, părţi distincte ale unui întreg, însă obligatoriu în interdependenţă: „Ţările presupun ţara. Ele sunt moduri ale aceleiaşi vieţi româneşti care ne învăluie. Dar, cum la baza variaţiilor geografice ale ţării noastre stă unitatea pământului românesc, aşa la temelia lui etnică şi morală stă Ţara". (6) Concepţia aceasta va sta la baza celei mai valoroase dintre lucrările sale, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului. Încă din primul număr din „Rânduiala", în articolul Drepturile criticei, Ion I. Ionică, bun cunoscător al zestrei culturale regionale, se pronunţă împotriva unor tendinţe de centralism cultural, de subordonare necondiţionată la un centru (Bucureşti) de unde - spune autorul - se propagau „în teritoriu" „rămăşiţe" de cultură occidentală rău asimilate în capitala României. Această tentativă este văzută de Ion I. Ionică puţin fecundă, sterilizantă. „Regionalismul" lui Ion I. Ionică era constructiv; nu-l înţelegea ca „provincialism" sau „mişcare regională", ci ridicarea mişcării culturale din zonele specifice la nivel naţional - este ceea ce susţine în prezentarea revistei „Pagini literare" (7) din Turda. Astfel, regionalismul, aşa cum îl concepea Ion I. Ionică, nu-l conduce nici la „complexe provinciale" şi nici la negarea obârşiei. Exemplar în acest sens este articolul Unde sunt ardelenii?, din care cităm: „Regionalismul cultural însemnează înainte de toate aspirarea sevelor originare. Prin el, de la piscul cel mai înalt al cugetării naţionale la realitatea concretă şi diversă a ţării se va face trecerea continuă de substanţă care asigură vitalitatea celei dintâi şi putinţa de expresie a celei din urmă". (8) Ceea ce enunţase doar în primele articole, capătă contur în articolul-program, un studiu programatic, Ţară şi ţări şi va fi cizelat şi finalizat în Cadres de vie regionale roumaine, comunicare pregătită pentru cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, programat la Bucureşti în l939, anulat însă din cauza izbucnirii războiului.
În esenţă, în Ţară şi ţări, autorul dădea o replică tendinţei de „centralism cultural" - în ultimă instanţă de „uniformizare" - prin mutarea accentului pe specificul regional, pe ţinuturi luate ca zone omogene cultural, identificate de el în ţări - în sensul arătat mai sus: „Dacă noi ne gândim - afirmă autorul - să căutăm a determina condiţiile de existenţă ale României noastre spirituale, la un astfel de regionalism cultural aş fi înclinat să mă îndrept în primul rând", văzând în aceasta, repetăm, o unitate în diversitate culturală. Se urmărea astfel o „prezervare" a originalităţii regiunilor specifice României, împotriva tendinţelor uniformizante ale centrului, care ar fi putut duce în final la slăbirea şi chiar anihilarea fondului nostru etnic. Ion I. Ionică avea ferma convingere că prin urmărirea liniilor originare şi originale ale ţărilor se urma calea cea mai eficace pentru identificarea specificului naţional: „ţara nu este numai la începutul ţărilor, ea este şi la capătul lor"; cei doi poli devin constitutivi pentru fiinţarea românească: „unu reprezintă bogăţia concretă şi diversităţile româneşti, celălalt - unitatea de gând şi puterea de generalitate a neamului". Pentru susţinerea tezei sale, Ion I. Ionică a colectat valoroase probe pe teren, cea mai mare parte materializate în Dealu Mohului. Prin Dealu Mohului, sociologul român realiza primul său demers împlinit în planul vast ce ar fi urmat să fie realizat în cercetările viitoare, dacă un destin tragic nu i-ar fi rupt firul vieţii la vârsta de 37 de ani. Ion I. Ionică a fost membru activ al cercului „Rânduiala", împreună cu Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Nicolae Brânzău, Ion Conea, Mac Constantinescu, Ion Creangă, Nicolae Crişan, Constantin Floru, Eugen I. Ionică, Mihail Orleanu, Valeriu Papahagi, Victor I. Rădulescu-Pogoneanu, Ion Samarineanu, Emil Turdeanu, Haralambie Ungureanu. Acestora li se adaugă mai târziu Radu Gyr, Mihai Popp, D. Cuclin ş.a. Cercul a scos revista cu acelaşi nume: „Rânduiala" - Arhivă de gând şi faptă românească, în primul an, cu apariţie trimestrială, întâiul număr, redacţia revistei fiind alcătuită din Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion I. Ionică şi Ion Samarineanu (echipă rămăsă neschimbată până la încetarea revistei, o dată cu nr. 1 din 1938). De-a lungul scurtei ei existenţe (1935; 1937-1938) revista a avut pe copertă, la fiecare număr, un „buzdugan" din spice de grâu. Paralel cu activitatea redacţională, Ion I. Ionică a publicat numeroase materiale aproape în toate numerele revistei, în primul număr fiind prezent cu Drepturile criticei şi Filosofia învăţământul secundar. În numărul imediat următor este prezent cu unul din studiile sale fundamentale Ţară şi ţări (nr. 2, p. 121-154). În nr. 3 al revistei (iulie-septembrie) Ion I. Ionică publică amplul studiu-poem Horia (p. 284-300) tipărit apoi şi în broşură separată în 1937, în colecţia „Rânduiala", seria „Oameni şi locuri". Contribuţia sa la cunoaşterea lui Horia - figură devenită legendară şi îmbogăţită cu noi sensuri de-a lungul timpului - ne dezvăluie concepţia autorului asupra istoriei, concentrată în: „Spre a-l înţelege deci [pe Horia] şi spre a-i înţelege fapta, cată să înţelegem porunca de atunci a Istoriei şi a Pământului ardelean". Ilustrativ este şi citatul din poemul Horia de Aron Cotruş: „Şi-ai despicat în două Istoria, ţăran de cremene;/Cum n-a fost altul să-ţi semene, Horia". În acelaşi număr 3 al revistei, Ion I. Ionică face o caldă şi pătrunzătoare recenzie cărţii lui Ion Conea: Ţara Loviştei (iniţial teza de doctorat a cunoscutului geograf, care a întreprins numeroase cercetări de „geografie istorică"). Socotind-o „o îndrăzneală universitară", pe care o salută bucuros, autorul recenziei relevă modul în care a concurat la conturarea unei monografii exemplare, îmbinarea cercetărilor istorice cu cele geografice. Dar ceea ce l-a atras în mod deosebit este modul în care geograful cerceta „una din ţările noastre locale", una dintre „ţările tradiţionale", asupra cărora atrăsese atenţia Simion Mehedinţi: „Avem aci chiar cea dintâi monografie critică, prin care străvechile noastre organizaţii geograficoistorice sunt ridicate la rangul de cinste în cercetarea efectivă a ştiinţei universitare, însemnând, după anchetele Institutului Social Român la sate, un pas înainte în preocupările româneşti, ale tinerei noastre ştiinţe" („Rânduiala", nr. 3, 1935, p. 339). Desigur, lucrarea de geografie istorică a lui Ion Conea, venea parcă într-adins să dea mai multă greutate ideilor lui Ion I. Ionică expuse în studiul său Ţară şi ţări, drept pentru care afirma în concluzie: „Ţară străveche, adăpost carpatic pentru neam, în greaua apăsare a vremilor, dar şi încrucişare de căi, viaţa ei [a Loviştei] se ţese în legătura continuă şi hotărâtoare de orizont, dintre datele pământului şi desfăşurarea istorică a neamului. Drumurile istoriei muntene, în zorii vieţii sale, par autorului [Ion Conea] a fi trecut prin Ţara Loviştei". (9) Revista „Rânduiala", rămasă până astăzi deloc sau puţin cercetată - era trecută la index! - oferă date importante pentru sociolog, etnograf şi omul de cultură, în paginile ei fiind prezenţi: Lucian Blaga, Aron Cotruş, Radu Gyr, Vasile Băncilă, Haig Acterian, Ion Conea ş.a. În cele patru numere ale revistei din 1935, primul an de apariţie, aceasta a început o discuţie asupra valorii şi limitelor monografiei şi monografismului. La început, dezbaterile au fost timide, pe un ton acceptabil. În 1937 însă, când revista ia forma „caietelor", polemicile, dezlănţuite ca „discuţii ştiinţifice", îl atacau pe Henri H. Stahl, calificându-l drept simplu „empirist", lipsit de valoare teoretică (se exemplifica prin lucrarea acestuia Tehnica monografiei). Cu toate acestea, H.H Stahl a păstrat „faţă de inteligenţa lui Ion I. Ionică, cele mai sincere sentimente de stimă şi preţuire", regretând însă că întregul grup „a sfârşit prin a trece la «legiune», ostilitatea lor faţă de monografie fiind puternic colorată legionar". (10) A fost criticat şi Traian Herseni, membru al cercului „Rânduiala". Ernest Bernea pleda pentru etnografie, ca rivală a „sociologiei" şi deci pentru un muzeu „etnografic", singurul valabil - după părerea lui - „muzeul social" părându-i-se o aberaţie. Monografiştii la început n-au răspuns, nedând importanţă atacurilor, apoi au dat replică grupului „Rânduiala" acuzându-i că, prin interpretări chintesenţiale de „păreri şi texte", ajungeau la grandioase „teorii generale" cu „iz mai mult mistic decât naţional". Desigur, pe D. Gusti l-au mâhnit aceste polemici. Nu a răspuns; însă o singură dată pare că s-ar fi exprimat indignat, într-un cerc restrâns, printr-o aluzie transparentă la „Rânduiala": „Bună ţară, rea tocmeală!..." admiţând sfârşitul subînţeles. Nu am găsit atacurile directe ale lui Ion I. Ionică la adresa Şcolii Sociologice a lui D. Gusti. Rezervele sau deosebirile lui principiale erau expuse în teoria cu privire la „ţară şi ţări". De altfel, Ion I. Ionică este singurul care a continuat să lucreze cu echipele monografice, în 1937 participând la cercetarea organizată de Traian Herseni pe întreaga Ţară a Oltului, când s-a documentat şi asupra monografiei Dealu Mohului. Din grupul celor patru de la revista „Rânduiala", Ion I. Ionică era - în accepţia unanimă „în adevăr superior dotat", „o minte sclipitoare". Relaţiile lui Ion I. Ionică cu D. Gusti au rămăs întotdeauna de înaltă preţuire, cu toate că a împărtăşit, adesea, opinii deosebite de ale „maestrului" său, pe care îl citează ca atare în teza de doctorat Dealu Mohului. În studiile şi cercetările sale, Ion I. Ionică aplică direcţia sociologică a etnologiei şi folcloristicii, raliindu-se la opiniile emise de G. Vâlsan şi Romulus Vuia, iar în Germania de Julius Schwietering, în special. În ampla sa lucrare monografică, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, pledează pentru o cercetare complexă, coerentă, a civilizaţiei rurale, drept pentru care respinge compartimentarea ei în etnografie şi folclor, adoptând în acest sens o metodologie adecvată. Faţă de lucrările care i-au premers (în general cercetări circumscrise la câte o localitate, un sat) Ion I. Ionică teoretizează necesitatea cercetărilor sociologice asupra „ţărilor" tradiţionale, în cazul demersului său, aplicat asupra Ţării Oltului. În acest sens, ne dă o definiţie exemplară asupra „ţărilor", privite ca zone omogene, ca ţinuturi regionale specifice: „Întreguri de viaţă românească, ele poartă semnele unei convergenţe etnice şi istorice, în cadre geografice bine determinate. În cursul veacurilor, ele au fost adăposturi sigure în care viaţa autohtonă s-a dezvoltat fără discontinuitate. Acest fapt a imprimat un caracter de omogenitate comportărilor unei populaţii destul de vaste, pe care o leagă, în aceleaşi cadre naturale, funcţiuni economice şi spirituale. Dar mai cu seamă conştiinţa locală a oamenilor este acea care deosebeşte unele de altele asemenea comunităţi de viaţă şi le dă legătura lăuntrică". (11)
Monografia Dealu Mohului este, afirmă autorul, „rezultatul unor îndelungi cercetări întreprinse asupra unui aspect al vieţii rurale în cadrul unei regiuni tradiţionale". Autorul a pornit iniţial tot de la un singur sat: Drăguş, aşa cum declara în prefaţa lucrării: „Punctul său îndepărtat de plecare [al lucrării Dealu Mohului] îl formează primul contact pe care, ca student, sub auspiciile Seminarului de Sociologie din Bucureşti, l-am avut la Drăguş, în l929, cu satul românesc. De bună seamă, satul românesc nu-mi era necunoscut nici înainte. Şi intelectual şi moral, îmi era foarte apropiat. Ecourile lumii lui le regăseam în toate mişcările gândirii şi simţirii mele. Pentru prima dată însă, el îmi apărea ca obiect posibil al unei ştiinţe de disciplină pozitivă... Momentul acesta, pe care ştiinţa românească îl datorează în mare măsură profesorului Dimitrie Gusti, a fost precumpănitor pentru direcţia pe care am dat-o atunci studiilor şi preocupărilor mele". (12) Revenit în Ţara Oltului, după 6 ani de studii la Bucureşti şi Paris, ani în care aprofundase sociologia, etnografia şi antropologia, fiind la curent cu lucrările apărute în străinătate, Ion I. Ionică lărgeşte aria cercetării treptat-treptat la satele din jurul Drăguşului. Pe măsură ce înainta cu anchetele şi investigaţiile întreprinse, îşi dă seama că o mare parte din manifestările spirituale prezente într-un sat (respectiv în Drăguş, Arpaş sau Mohu - în latura extremă vestică) reapăreau în aşezările dimprejur în aceleaşi forme, dar totuşi diferit ca nuanţe. Aşa s-a născut ideea de a cerceta una din manifestările spirituale - ceremonia agrară a cununii - sub toate formele ei de manifestare: ritual, urme de magie, cântec, joc etc. Autorul se convinge că în ceremonia agrară a cununii - cununa formând centrul festiv al ceremoniei - se concentrau serii bogate de fapte artistice, religioase, economice, tehnice. Pornind de aici, autorul urmăreşte să extindă cercetarea întregului grup de fapte în cuprinsul său regional, să fixeze regula variaţiilor sale şi să consemneze paralele sociale ale acestei diversităţi. În esenţă, autorul a intenţionat integrarea faptelor în unităţi mai mari decât satul, în zone „ţări", cu sensul de ţinut şi să fixeze în interiorul acestora puncte de sprijin pentru ceea ce a numit „metoda comparativă progresivă". Astfel, realizează monografia „ceremoniei agrare" în Ţara Oltului - ţinutul Făgăraşului -, care, ca şi Almaşul, încă din feudalismul timpuriu, intra în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti, aceste ţinuturi-feude nefiind Ardeal. Aşa cum susţine şi demonstrează Ion I. Ionică, în deplin acord cu realitatea: ţăranul din Drăguş, când trece Oltul, spune că se duce în sau pe Ardeal. Din creasta Făgăraşilor până în Olt era Ţara Oltului, cu satele ei „oltene", spre deosebire de cele olteneşti (din regiunea istorică Oltenia). După epuizarea surselor documentare care i-au fost accesibile în epocă, referitoare la cunună/buzdugan în Ţara Oltului şi Transilvania şi la ceremonialurile agrare pe întreaga arie etnofolclorică românească, autorul trece „la cercetarea pe teren" în Ţara Oltului, întregită apoi printr-o anchetă de ansamblu: „Observaţiile noastre pe teren - mărturiseşte autorul - au fost întregite printr-o largă anchetă în întreaga Ţară a Oltului. Am străbătut astfel, în trei drumuri, două în vara lui l935 (iulie şi august), al treilea în iulie l936, toate comunele oltene, de la Şinca Nouă, Perşani şi Cuciulata, - în graniţa răsăriteană, până la Avrig, Racoviţa şi Sebeşul de Jos - în graniţa apuseană" (13) (Ca punct de referinţă se ia însă şi satul Mohu şi alte sate din jurul Sibiului). În indicele informatorilor (implicit şi al localităţilor) sunt menţionate însă şi materiale culese personal din anii l937, l939 şi chiar din anul l940 (satul Lupşa), ceea ce demonstrează că, în vederea definitivării lucrării pentru susţinerea ei ca teză de doctorat şi apoi pentru tipografie, în vederea tipăririi, autorul revenise în regiune pentru anchete şi cercetări suplimentare. Aşa cum s-a relevat şi de către foarte rarii specialişti care s-au ocupat de Dealu Mohului (între ei cităm pe Ovidiu Bârlea), cercetarea, investigaţia este mânuită potrivit jaloanelor oferite de natura materialului, urmărindu-se, „pe de o parte, fenomenul etnografic-folcloric, claca la seceriş, iar pe de alta, comunitatea socială în care se practică", sau, potrivit termenilor folosiţi de autor, „seriile de fapte", „aria de extindere", „cercetarea tipului" şi „cercetarea unităţii", „eternele complimentare". Lucrarea se remarcă prin maniera de integrare a faptului brut în demersul teoretic. Cercetarea urma să fie extinsă „la întreaga variaţie a ţărilor locale de pe teritoriul dacic" - idee nematerializată nici până astăzi. Semnificaţiile contemporane oferite de subiecţii anchetaţi - din studiul prezent al grupului etnofolcloric, în momentul cercetării monografice - trebuie descifrate, afirmă autorul, cu sprijinul cercetărilor comparative de la alte popoare. Dar, trebuie avut în vedere, în primul rând, „în ce fel obiectul şi practicele care se găsesc încadrate în sistemul de viaţă al prezentului sau al apropiatului trecut", „conţin sugestii folositoare pentru o cale în direcţia căreia reprezentările originare sunt de căutat". În esenţă, procedeul autorului constă în a descifra trecutul din formele prezentului, metoda dovedindu-se utilă în câmpul complex al culturii populare în care atestările istorice sunt firave. În lucrarea Dealu Mohului, Ion I. Ionică împărtăşeşte opiniile unor antropologi contemporani privitoare la componentele sacrificiului agrar, prezent în ceremoniile antice şi folclorice, care ar avea succesiunea a trei momente capitale: moartea victimei, comuniunea cu victima, resurecţia acesteia. În demersul său sociologic şi etnofolcloric, el surprinde „stadiile evolutive de la concepţia rodului impersonal al holdei până la elementele altoite de creştinism". Infiltrarea elementelor creştine n-a fost atât de copleşitoare, încât să înlăture fondul vechi cu rădăcini arhaice sau să şi-l substituie - este opinia autorului: „Totuşi, noua transformare n-a putut fi completă; şi urme răzleţe ale vechilor stadii apar destul de neîndoielnice în conglomeratul practicilor de astăzi, atât pe planul reprezentativ, cât şi, mai ales, pe cel ritual". (14) În Folcloristica română (l968), în capitolul Alte direcţii folcloristice, Gheorghe Vrabie făcea prima afirmaţie elogioasă la adresa cărţii lui Ion I. Ionică: „Una dintre cele mai valoroase (lucrări) este Dealu Mohului, în care Ion I. Ionică studiază un singur aspect al unei singure manifestări spirituale din şirul multor ritualuri agrare". (15) Valoarea lucrării monografice constă în caracterul ei metodic, inedit, original. Astfel, se arată: cum şi când are loc ceremonia; variantele poetice, melodiile; asociaţii cu alte specii folclorice ale textelor de ritual (colinde, ritualuri de muncă etc.); fixează aria de răspândire a ceremonialului; descoperă straturile istorice importante; „altoirea" elementelor creştine (aşezarea cununii/buzduganului la icoană la sfârşitul ceremoniei), precum şi rosturile sociale noi; restructurarea clăcii la seceriş de-a lungul timpului, de la claca la un „stăpân" sau „fruntaş" al satului, la claca de simplu ajutor între vecini şi neamuri; modul în care obiceiurile fixate în planul tradiţiei au cunoscut procese de readaptare; de reintegrare a elementelor constitutive în noua unitate funcţională a societăţii; evoluţia de la sărbătoarea primară (păgână) la sărbătoarea agrară. Cu privire la rolul ceremonialului în anii în care a fost cercetat, precum şi la perspectivele lui viitoare, concludente ni se par cuvintele autorului însuşi exprimate în finalul lucrării: „Vechea ceremonie păgână, menită să îngăduie ridicarea recoltei şi să asigure, apoi, fertilitatea câmpurilor, nu dispare în desfăşurarea sa formală. Ea se transformă progresiv într-o sărbătoare agrară a comunităţii săteşti, în care elementele decorative şi exterioare, de petrecere, de joc, de convenire socială devin preponderente şi subliniază bucuria obştei pentru încheierea fructuoasă a secerişului. O mulţumire cu nuanţă religioasă, care transpune, în cadrul noii credinţe, vechile observaţiuni rituale, întregeşte aceste manifestaţiuni". Referitor la Dealu Mohului, nu putem încheia fără a apela la opinia unuia dintre cei mai autorizaţi folclorişti români, Ovidiu Bârlea: „Ion I. Ionică a realizat o cercetare exemplară (subl. n.) în monografia sa Dealu Mohului (l943)... Cartea lui Ionică e nu numai un model de cum trebuie condusă o investigaţie a unui obicei pe aria lui unitară, ci şi un îndemn de a fi continuată prin extinderea cercetării la toate zonele unde se mai practică cununa grâului cu festivitatea încununată de cântecul ritual şi de joc". Scrisă şi elaborată cu o dăruire exemplară, de o structură aparte în literatura de specialitate, prin modul în care informarea bibliografică se îmbină strălucit cu cercetarea de teren, monografia Dealu Mohului rămâne la loc de cinste în patrimoniul nostru cultural. Forţa ei de seducţie, pentru oricare dintre cercetătorii români în domeniu, îndeamnă la lucrare, cu gândul şi cu fapta, pentru continuarea şi desăvârşirea cercetărilor întreprinse de străluciţii noştri înaintaşi, care, prin vitregia timpurilor, nu şi-au putut împlini ceea ce atât de româneşte au năzuit.
1 Ion I. Ionică, Lucien Lévy Brühl - Le surnaturel et la nature dans le mentalité primitive, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", anul XI, 1933, p. 342-348.
2 Cf. Diploma de licenţă în Drept a lui Ionică Ioan, eliberată de Universitatea din Bucureşti, cu nr. 17533 din 2 aprilie 1932. „Revista Română de Sociologie", serie nouă, anul IX, nr. 1-2, p. 161-171, Bucureşti, 1999.
3 Cf. Certificat nr. 550 din 15 septembrie 1934, eliberat de Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu", Bucureşti.
4 Textul comunicării îl va tipări un an mai târziu în revista „Rânduiala" (anul I, nr. 2, aprilieiunie 1935, p. 72-81).
5 Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice", Bucureşti, Editura Minerva 1981, p. 219.
6 Ion I. Ionică, Ţară şi ţări, în „Rânduiala", anul I, nr. 2, aprilie-iunie 1935, p. 121-154.
7 Ion I. Ionică, Mişcarea regională în „Pagini literare", în „Rânduiala", volumul II, caietul 8, 1937, p. 346-348.
8 Ion I. Ionică, Unde sunt ardelenii?, în „Dreapta", anul II, nr. 6, 15 februarie 1933, p. 2.
9 Ion I. Ionică, Ion Conea, „Ţara Loviştei" în „Rânduiala", anul I, nr. 3, iulie-septembrie, 1935, p. 399-340. 10 Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri..., p. 219.
11 Ion I. Ionică, Dealu Mohului, p. 8-9.
12 Ion I. Ionică, Prefaţă la Dealu Mohului, p. VII.
13 Ion I. Ionică, Dealu Mohului, p. 30.
14 Ion I. Ionică, Dealu Mohului.
15 Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 368.
Sursa: Ion Monahu, Ion I. Ionică - Membru al Școlii sociologice de la București, Revista de Sociologie, nr. 1-2, 1999.
Înapoi